I. Evadarea din Franta prin Spania
     1. Pregatirea de plecare
     2. Traversarea Pirineilor
     3. Traversarea Spaniei
     4. Plecarea in Maroc

II. Inrolarea in Aviatie
     5. Casablanca si Alger
     6. Marrakech
     7. Marea-Britanie


I. Evadarea din Franta prin Spania

1. Pregatirea de plecare

In luna octombrie 1942 intru la Scoala Normala superioara dupa ce parasisem pentru a doua oara Scoala Politehnica. Fusesem de altfel admis prima oara la Scoala Politehnica in 1941, pe cand eram elev in clasa pregatitoare de Matematici speciale la liceul Saint-Louis din Paris. Pe 16 februarie 1943, postul national de radio anunta instituirea Serviciului de Munca Obligatorie (S.T.O.). Tinerii nascuti in 1920, 1921 si 1922 sunt chemati sa mearga in Germania pentru a continua « Schimbul ». In acelasi timp se face si recensamantul general al tinerilor intre douazeci si unu si treizeci si unu de ani. In aceeasi seara, cu o promptitudine devenita obisnuita, vine raspunsul Londrei : « Nu recensamantului » ! Refuzul recensamantului ia o amploare extraordinara. Campania francezilor de la Londra impotriva S.T.O. depaseste din toate punctele de vedere campaniile radiofonice anterioare. «Daca vrei ca razboiul sa se termine mai repede, nu munci pentru Hitler »! La 1 august 1943 lista refractarilor cuprindea 85.000 de nume. Eu fiind nascut in 1923, chestiunea nu ma privea, dar am decis sa-mi intrerup studiile de la Scoala Normala si sa incerc sa ajung in Anglia sau in Africa de Nord.

In luna august 1943, trecand in luna precedenta examenele de Fizica generala, Calcul diferential si de Analiza superioara, am plecat sa-mi efectuez practica rurala la Bernadets-Debat, undeva in Pirineii-de-Sus, la niste veri care aveau o ferma. Am fost surprins sa aflu ca in acest sat trei tineri convocati pentru S.T.O. plecasera in Germania, pe cand frontiera spaniola era la 70 de kilometri. La Tarbes l-am vizitat pe Dl. Denis Prunet, prieten al parintilor mei ; impartasindu-i dorinta de a ajunge in Africa de Nord, el mi-a propus sa ma puna in legatura cu o filiera pentru a trece clandestin frontiera franco-spaniola ; era suficient sa ajung la el, care avea sa ma gazduiasca in asteptarea plecarii din Tarbes.M-am intors la Paris, trecand prin Marsilia, pentru a-mi vizita bunica din partea tatalui, care mi-a dezaprobat proiectul cu putere planul, ale carui consecinte ar fi fost arestarea tatalui meu care era profesor de fizica la Facultatea de stiinte a Universitatii din Paris. Am mai ramas cateva zile in departamentul Var, la Lecques, unde parintii mei aveau o vila ; satul Lecques e situat pe coasta, intre Marsilia si Toulon. Fara intentii precise, am observat totusi instalatiile de pe plaja si de langa vilele de la malul marii, instalatii destinate sa stanjeneasca o eventuala debarcare.

Revenit la Paris, am aflat ca doi elevi de la Scoala Politehnica, Fontanet si Baylé, prieteni cu fratele meu mai mare, cautau o filiera care sa-i ajute sa plece in Spania ; era foarte greu sa gasesti o legatura, asta era clar, dar eu aveam sansa sa cunosc una. Chiar de la terminarea Scolii Politehnice, Fontanet se reintorsese la Lourdes pentru a intra in contact cu o retea care-i fusese indicata, dar care, fiind « arsa », nu mai functiona, si Fontanet reveni la Paris pentru a se alatura, pentru catva timp, biroului de studii al companiei Caudron-Renault, care lucra pentru uzinele Messerschmitt din Augsburg. Scoala Politehnica trimisese acolo cativa elevi in cadrul serviciului S.T.O. El l-a regasit acolo pe Baylé, prietenul sau din promotie ; cativa studenti de la Stiinte lucrau, de asemenea, la aceasta companie, tot in cadrul serviciului S.T.O. Cand Fontanet si Baylé au aflat, de la fratele meu mai mare, ca eu cunosteam o filiera si ca, nedorind sa plec singur, cautam insotitori, ne-am decis sa plecam toti trei. In ultimele zile ale lui septembrie am fost cu tatal meu in vizita la Georges Bruhat, director adjunct al Scolii Normale, pentru a-l informa in legatura cu plecarea mea, pentru ca cei de la Scoala Normala sa nu ma caute ; am convenit ca explicatie ca eu voi fi la odihna in sudul Frantei, si D-l. Bruhat mi-a urat noroc ; nu l-am mai revazut niciodata, pentru ca el a fost deportat la Buchenwald si a murit la Sachsenhausen. La 4 octombrie (1943), Fontanet si Baylé au disparut deci de la biroul de studii, si am plecat toti trei din gara Austerlitz, cu trenul de noapte spre Toulouse.

La Vierzon, la miezul noptii, soldatul german care controla pasagerii trenului mi-a spus, in germana, ca trebuie sa cobor, deoarece cartea mea de identitate nu avea stampila potrivita ! Prin urmare, am coborat si am petrecut restul noptii intr-un vagon gol, tras pe o linie moarta. A doua zi am mers la Kommandantura din Vierzon, unde mi-au stampilat cartea de identitate ! M-am intors la gara asteptand urmatorul tren spre Toulouse, unde am ajuns la 5 octombrie in jurul orei opt seara. Era greu si riscant in acelasi timp sa cauti o camera intr-un hotel, asa ca am mers la parintii prietenului meu, Jean Combes, pe strada Taur, numarul 80. Invatasem pe dinafara (pentru ca nu trebuia sa ai asupra ta nici un document scris care ar putea fi compromitator) niste adrese de la Toulouse, Tarbes, Madrid, Casablanca, Alger si Brazzaville. Jean Combes si parintii sai au fost foarte surprinsi sa ma vada, parc-as fi fost picat din cer ! M-au gazduit in noaptea aceea si a doua zi am luat trenul pana la Tarbes. Am ajuns dupa amiaza si am mers la D-l. Prunet. Am convenit ca el sa ma gazduiasca in noaptea aceea si sa-mi asigure micul dejun, dar trebuia sa-mi petrec toata ziua afara, unde trebuia sa si mananc. Cu o zi inainte primise vizita lui Fontanet si Baylé ; i-a cazat pana la plecarea in Spania, in aceleasi conditii, la un tanar cuplu curajos, prieteni ai unei surori a lui Baylé. A doua zi Fontanet, Baylé si cu mine ne-am regasit si am hotarat ca, in fiecare zi, doi dintre noi sa-si petreaca ziua impreuna afara, al treilea ramanand singur. Era imprudent ca trei tineri de 20 de ani sa se plimbe impreuna timp de mai multe zile pe strazile din Tarbes. Fiecare, la randul sau, mergea deci singur, nu in centrul Tarbes-ului, ci la periferie. Doar o data am mers cu totii impreuna la Lourdes. N-am intalnit niciodata pe organizatorii filierei, care ne-au instiintat ca trebuie sa ne intalnim in gara din Tarbes vineri, 15 octombrie(1943), fiecare doar cu cate un rucsac in spate, continand alimente pentru catea zile. In aceeasi zi am expediat la Paris parintilor mei valiza cu lucrurile de care nu mai aveam nevoie.

2. Traversarea Pirineilor

Ajunsi, separati fiind, la gara din Tarbes la ora stabilita, doua persoane, probabil responsabilii filierei, ne-au cerut sa le dam cate 3000 de franci de persoana (un cercetator debutant la CNRS primea atunci 2000 de franci pe luna). Trenul, un personal in directia localitatii Bagnères-de-Bigorre, era in gara ; era un tren in care vagoanele de clasa a treia erau formate din compartimente separate, fiecare avand doua usi, cate una de fiecare parte. Au deschis una din usi si ne-au spus, lui Fontanet, lui Baylé si mie, sa urcam in compartimentul pe care il deschisesera. Becurile din plafon erau sparte si distingeam cu greu una sau doua alte persoane asezate. La halta Pouzac, ultima inainte de Bagnères-de-Bigorre, unul din pasageri a deschis usa si ne-a spus sa coboram, ceea ce am si facut. Trenul a plecat si iata-ne, cu totul noua candidati pregatiti sa traverseze Pirineii, plus doi (sau trei) ghizi.

La Bagnères-de-Bigorre incepea zona interzisa, unde nimeni nu avea acces fara autorizatia nemtilor. Am plecat imediat traversand campurile si fanetele. Am trecut prin Sainte-Marie-de-Campan si am mers toata noaptea pana la trecatoarea Aspin. Acolo ghizii ne-au lasat intr-o padure, spunandu-ne ca alti ghizi aveau sa vina sa ne caute, pentru a ne continua marsul in timpul noptii care urma. Am incercat, prin urmare, sa dormim in aer liber, la 1500 de metri altitudine, in luna octombrie… In timpul primei nopti de mars si in ziua de « odihna » in padure, aproape de trecatoarea Aspin, am facut cunostinta cu tovarasii de evadare. Cel mai tanar dintre ei, in varsta de 17 ani, era un alsacian incorporat cu forta in Wehrmacht ; el « dezertase » plin de curaj, si voia sa ajunga in Maroc pentru a se inrola in Armata Franceza. Un altul tocmai fusese primit la concursul de intrare la scoala militara de la Saint-Cyr ; el ratacea de o saptamana in Pirinei, gandind ca va putea trece in Spania, singur, cu o harta si o busola ; cand a aflat ca Fontanet, Baylé si cu mine veneam de la Scoala Politehnica sau de la Scoala Normala, s-a simtit mai cu incredere, dar era deja epuizat ; inafara de asta, era incarcat cu un echipament greu : pelerina, pantofi de schimb… in timp ce noi, dupa indicatiile organizatorilor filierei, n-aveam fiecare decat un mic rucsac, cu alimente pentru cateva zile. N-am pastrat decat o amintire vaga despre ceilalti patru camarazi de evadare.

In seara de sambata, 16 octombrie, au venit alti ghizi sa ne caute si ne-au condus, dupa cateva ore de mars, intr-un grajd in care ne-am petrecut restul noptii, ca si ziua de duminica, 17 octombrie, bineinteles in cea mai mare tacere si fara sa iesim afara. In seara de duminica, noi ghizi au venit sa ne ia ; cel mai periculos moment a fost in satul Vielle-Aure, unde trebuia sa traversam un pod pentru a ajunge de cealalta parte a vaii. Soldati germani stateau la mesele unui bufet din sat. Am traversat atunci podul, unul cate unul, de fiecare data la semnul unuia dintre ghizi, probabil un localnic. Am ajuns apoi la o cariera de ardezie in care ne-am « odihnit » pana la cinci dimineata. Au venit atunci alti ghizi sa ne caute si am mers pe o carare pe coasta muntelui, pe versantul de est al vaii, pana la un loc deasupra ospiciului Rioumajou, de unde drumul incepea sa fie acoperit in intregime de zapada.

Era ziua de luni, 18 octombrie, orele 11, si ghizii ne-au aratat localitatea Port du Plan (la 2457 metri altitudine) dupa care incepea Spania ; ne-au spus ca vom ajunge acolo intr-o jumatate de ora si ne-au urat sa ne incheiem cu bine « calatoria ». Am inceput sa urcam muntele. Zapada ne ajungea la pulpe, mai apoi la genunchi. La ora 14 trecatoarea era tot vizibila, dar parea a se apropia din ce in ce mai incet… La ora 15, epuizat, mi-am aruncat rucsacul in zapada, cu alimente cu tot; Fontanet si Baylé, mai rezistenti decat mine, au strans alimentele ! Sase dintre noi am continuat, alti trei, la capatul puterilor, au decis sa se intoarca in vale. La ora 16 am ajuns la Port du Plan, frontiera. Era limpede ca nici germanii, nici ajutoarele lor franceze, nu puteau sa pazeasca toate trecatorile, mai ales pe cele la care accesul era atat de dificil, ca Port du Plan, unde tocmai ajunsesem.

3. Traversarea Spaniei

Eram deci in Spania ! Faceam parte, dar nu o stiam inca, din cei 23.000 de francezi care au reusit evadarea din Franta prin Spania. Noaptea se apropia si am coborat in vale pana am gasit un grajd in care ne-am instalat pentru noaptea aceea. Avand hainele ude din cauza lungului mars prin zapada, am dormit goi intr-o capita de fan, petrecandu-ne prima noapte linistita de la plecarea din Tarbes. A doua zi, marti, 19 octombrie, am continuat coborarea vaii Cinqueta ; in drum era un pod pe care trebuia neaparat sa-l traversam ; dupa pod, de cealalta parte a vaii, Garda Civila spaniola ii astepta pe tinerii francezi care, pe atunci, treceau de mai multe ori pe saptamana prin diferitele trecatori din varful muntilor. Am ramas cu Garda Civila pana si-au terminat ziua de paza, inspre ora 16, si am coborat cu ei pana in satul Plan, unde-si aveau postul fix.

Taranii din sat ne-au gazduit calduros, dandu-ne de mancare paine si salam ; noi nu mai aveam nimic de-ale gurii ! Garda Civila ne-a inchis apoi pe timpul noptii in cladirea lor, foarte modesta, si ne-au spus ca in cateva zile ne vor conduce in cel mai apropiat oras pentru a-l intalni pe consul ! Nu mai aveam nimic, nu mai aveam chef de nimic si nici nu mai puteam sa mergem. Unde sa mai mergem fara nimic ? In timpul zilei ne lasau liberi si taranii din Plan ne dadeau sa mancam ; pareau si ei foarte saraci. Dupa cateva zile, nu-mi mai aduc aminte data exacta, am plecat, mai intai pe jos, cu garzile civile, sa luam autobuzul care ne va duce la cel mai apropiat oras, sa-l vedem pe consul ! Acest oras, despre care nu stiam nimic, era Barbastro, situat la 106 kilometri distanta. Dupa 12 km de mers am ajuns la Salinas de Sin, unde trebuia sa asteptam autobuzul care facea legatura intre Bielsa si Barbastro. Garzile ne-au cerut bani pentru plata autobuzului. Am spus ca nu mai avem ; de fapt, voiam sa pastram putinii bani ramasi.

Ne-au spus ca in aceste conditii trebuie s-o luam pe jos pana la Barbastro, ceea ce nu ne-ar fi fost foarte greu, avand in vedere ca noi marsaluisem timp de mai multe nopti pentru a ajunge de la Pouzac la Plan. Asa ca am luat-o pe jos pana la urmatorul sat unde am urcat, impreuna cu garzile civile, in autocarul care venea de la Bielsa. In oraselul Ainsa, autocarul s-a oprit pentru mai mult timp si garzile ne-au condus intr-o carciuma al carei patron ne-a dat sa mancam fara sa ne ceara nimic, stia ca n-avem bani. Parca eram niste eroi pentru acesti spanioli care ne-au hranit timp de mai multe zile. Se gandeau ca, luptand contra Germaniei, poate vom grabi sfarsitul lui Franco. Asta era, probabil, una din dorintele lor. Pana la urma am ajuns la Barbastro, pe la 8 seara, si garzile ne-au condus intr-o cladire, o fosta manastire, unde am intrat cu totii. Dupa ce s-a inchis usa, ne-am dat seama ca nu eram la consul, ci la inchisoare ! Cat de creduli fuseseram ! Dar oricum, n-am fi putut face altceva.

Eram la inchisoare ! Ne-au cerut actele, ne-au inregistrat, le-am dat tot ce ne mai ramasese, niste bani francezi pe care ni i-a confiscat, dandu-ne totusi o chitanta care nu ne-a slujit niciodata la nimic. Ne-au dus apoi intr-o sala mare unde erau deja vreo saptezeci de francezi ; oare de cat timp ? Inghesuindu-se putin, camarazii de celula au eliberat patru rogojine, iar Fontanet, Baylé si cu mine ne-am instalat pe doua din ele si asa am dormit o luna, cat am stat la inchisoarea de la Barbastro.

Nu aveam decat hainele cu care trecusem frontiera si pe care le-am purtat pana pe 26 decembrie, zi in care, fiind deja la Madrid in drum spre Malaga pentru a ne imbarca, Crucea Rosie (a carei tari ?) ne-a dat haine noi. Cei din celula ne-au cerut vesti despre Franta si despre razboi ; dupa intrebarile pe care ni le-au pus, ne-am zis ca ei se aflau acolo de cel putin sase luni, ceea ce ne-a descurajat grozav. Dupa cateva schimburi de replici, vazandu-ne ata de descurajati, au inceput sa rada, pentru ca pe atunci, la inchisoarea din Barbastro nu se ramanea mai mult de o luna. Fiecarui nou venit i se servea aceeasi gluma. A doua zi am trecut pe la frizerul inchisorii care ne-a ras din cap pana-n picioare ; pe la zece dimineata toti cei din sala au coborat in curtea inchisorii pentru o ora, ca si noi, de altfel. Am intalnit acolo francezi dintr-o alta mare sala a inchisorii. Printre ei, Fontanet si Baylé si-au regasit niste colegi de la Scoala Politehnica iar eu l-am intalnit pe Jean Beydon, coleg de liceu de-al fratelui meu mai mare. Jean Beydon se pregatise pentru Scoala de Marina la liceul Saint-Louis ; Scoala de Marina nu mai exista, dar se mai tinea examenul de admitere, si elevii admisi urmau cursurile Scolii Centrale din Paris.

De mai multi ani erau inchisi la Barbastro si multi republicani spanioli, care mai aveau mult de asteptat pentru ca generalul Franco a ramas la putere pana la moartea sa, in 1975. Prizonierii spanioli nu ieseau in curte in acelasi timp cu francezii ; de altfel, curtea nu era atat de mare incat sa-i cuprinda pe toti cei din inchisoare. In fiecare duminica se oficia slujba, obligatorie pentru spanioli, facultativa pentru francezi, care veneau insa cu totii, ca sa mai iasa din marea sala comuna de care se saturasera. In mod constant ajungeau la inchisoare si alti francezi care trecusera granita. Intr-o zi l-am vazut pe unul dintre tovarasii de calatorie cu care facusem jumatate din drum pe coastele din Port du Plan si care se intorsese pe 18 octombrie. Ne-a spus ca, impreuna cu alti doi, a coborat pana la ospiciul din Rioumajou, in timp ce al treilea, la capatul puterilor, s-a intins pe zapada si a murit ; era cel care fusese admis la Scoala din Saint-Cyr, care nu mai exista, dar pentru care mai erau clase pregatitoare si un concurs de admitere (pentru viitor, desigur) ; avea 21 de ani ! Se numea Sapone.

In mod regulat, directorul inchisorii ne citea lista celor ce paraseau Barbastro ; dupa o luna, Fontanet, Baylé si cu mine figuram pe lista. Eram atat de fericiti ! Si am plecat cu trenul la Zaragoza, legati cate doi cu catusele de maini. Ajunsi in gara la Zaragoza, tot incatusati, am mers pe mai multe strazi pana la inchisoare. Era foarte moderna si ne-au inchis in grupuri de vreo cincisprezece persoane intr-o incapere de zece metri patrati ; intr-un colt era un robinet cu apa si dupa un perete, o gaura pe post de WC. Dupa o ora sau doua ne-au adus rogojinele, dar era imposibil sa ne intindem cu totii in acelasi timp ! Infernul a durat trei zile la capatul carora am plecat, cum am venit, cu trenul, spre lagarul de concentrare de la Miranda.

Lagarul de la Miranda, dupa purgatoriul de la Barbastro si infernul de la Zaragoza, ni s-a parut un paradis. Fusese construit de Franco in timpul razboiului civil, dupa sfaturile judicioase ale lui Hitler ; putea cuprinde, a si cuprins de fapt, cateva mii de prizonieri. Era format din mai multe baraci din lemn, aliniate ; in fiecare baraca erau in jur de 120-130 de persoane. Lagarul era pazit si organizat de catre militari. Era un lagar clasic, cu ziduri, sarma ghimpata si posturi de observare. Era comandat de un colonel care nu parea deloc francofob. In orice caz, crunta realitate concentrantionara isi facea aparitia, mai ales prin distribuirea materialului : gamela murdara, respingatoare, lingura, rogojina, patura zdrentuita si plina de paduchi. Fiecare baraca era despartita de un coridor, de o parte si de alta a celor doua etaje aliniindu-se niste camarute al caror spatiu era delimitat cu ajutorul unor « pereti » improvizati din paturi mai vechi. Singurul bec de pe culoar dadea o lumina palida. In fiecare « camera »stateau mai multe persoane. M-am instalat intr-una din baraci, in timp ce Fontanet si Baylé, absolventi ai Scolii Politehnice, s-au instalat in « pavilionul ofiterilor » unde-i vizitam.

In cursul unei vizite am constatat ca Jean Rousseau, pe care-l cunoscusem la liceul Saint-Louis si care fusese admis, in 1943, la Scoala Politehnica, locuia de asemenea in « pavilionul ofiterilor ». Pavilionul era sub responsabilitatea capitanului Louis, probabil cel mai vechi in grad ofiter de acolo. I-am explicat atunci capitanului Louis, prizonier ca si noi, ca si eu fusesem admis la Scoala Politehnica, chiar de doua ori, in 1941 si in 1942, dar pe care o abandonasem pentru a intra la Scoala Normala, si ca as fi avut destule drepturi, chiar mai multe decat Jean Rousseau, sa locuiesc in « pavilionul ofiterilor ». Capitanul Louis, care fusese la Barbastro si la Zaragoza cu Fontanet, Baylé si cu mine, mi-a zis sa-mi iau lucrurile, adica mai nimic, si sa ma mut, ceea ce am si facut. Bineinteles ca viata la Miranda era grea si curatenia lasa de dorit ; Miranda e situat pe fluviul Ebru, la 80 de kilometri sud de Bilbao, la 460 de metri altitudine, si ne aflam in decembrie.

Totusi, in interiorul lagarului eram liberi si ne puteam plimba toata ziua.Odata la 15 zile, sute sau poate mii de nume apareau pe listele de plecare. Libertatea ii astepta. Pe 24 decembrie 1943, Fontanet, Baylé si cu mine figuram pe listele plecarilor de a doua zi. Pe 25 decembrie ieseam pe poarta lagarului de la Miranda, devenind oameni liberi in Spania.

4. Plecarea in Maroc

La iesirea din lagarul de la Miranda am fost primiti de reprezentantii Comitetului Francez de Eliberare Nationala care isi avea sediul la Alger. Am fost sa mancam si noi ca oamenii intr-un restaurant din Miranda si in seara aceea am luat trenul de Madrid unde am ajuns in dimineata zilei de 26 decembrie. Am fost condusi la un centru al Crucii Rosii unde ne-am schimbat hainele pe care nu le mai schimbaseram de la 4 octombrie, data plecarii noastre din Paris. Curat imbracati, proaspat barbieriti, spalati, am mai luat o masa buna, si am mai primit si niste bani spanioli, cu rugamintea sa ne intoarcem seara pentru plecarea spre Malaga. Eu am fost sa-l vad pe Guy Lefort, absolvent al Scolii Normale, promotia 1939, care era profesor la Liceul francez din Madrid. D-l. Carcopino, director al Scolii Normale, si D-l. Bruhat, director adjunct, numisera mai multi elevi la Liceul francez din Madrid ca sa-i scape de serviciul S.T.O. Acesti elevi venisera la Madrid cu viza in ordine, in vagoane de dormit. Adresa lui Lefort era una din cele pe care le memorasem. Dupa ce m-a primit, Lefort mi-a spus, cu o anumita mandrie, ca impreuna cu colegii sai de la Liceul francez, el se alaturase lui de Gaulle ; cand i-am cerut detalii mai concrete, mi-a spus ca nu-i mai platea Pétain, ci de Gaulle ! I-am felicitat fapta si i-am zis ca, in ceea ce ma priveste, dupa ce am petrecut mai mult de doua luni in inchisorile Spaniei, plec spre Maroc pentru a ma inrola in Aviatia militara.

Am plecat din Madrid cu autocarul si am mers toata noaptea ; era confortabil, de fapt totul ni se parea confortabil. Ne-am oprit la miezul noptii, pentru o jumatate de ora, la Grenada, si dimineata am ajuns la Malaga ; era ziua de luni, 27 decembrie 1943. Erau multi francezi, in jur de 1500, veniti in majoritate din lagarul de la Miranda, dar si din alte inchisori si din cateva « balnearios », hoteluri si pensiuni in care au fost cazati pana la 2000 de francezi care-si declarasera varsta de pana la 18 ani. La Malaga, in asteptarea plecarii, am fost « cazati » in arene, unde se adusesera niste paie ca sa ne facem culcusuri. In timpul zilei eram liberi.

Din 21 octombrie pana la 29 decembrie, sase convoaie de cate doua vapoare au parasit Spania de la Malaga, transportand in jur de 9000 de evadati din Franta. Pe 29 decembrie, cele doua vase, « Sidi Brahim » si « Gouverneur général Lépine », care participasera deja la cele cinci convoaie precedente, erau in portul Malaga. Fontanet, Baylé si cu mine, ca si cei 1500 de francezi cazati in arene, am ajuns in port. Am urcat in vapoare. Dupa-amiaza am privit cum se indeparteaza tarmurile Spaniei. Plecam in Maroc ! In ziua de vineri, 31 decembrie 1943, puneam piciorul pe pamanturile Africii, la Casablanca. Evadarea din Franta, calatoria Paris-Casablanca, se terminau ; totul durase 88 de zile.


II. Inrolarea in Aviatie

5. Casablanca si Alger

Vineri, 31 decembrie 1943, toti francezii care debarcasera la Casablanca din cele doua vapoare de la Malaga au fost condusi intr-o tabara de tranzit, pentru a li se indeplini o multime de formalitati. Prima era inmanarea unui buletin de identitate provizoriu, eliberat in virtutea declaratiilor interesatului. Dupa aceea, ofiterii ne-au interogat in legatura cu studiile, curriculum vitae, traversarea Pirineilor si sederea in Spania. Am aflat astfel ca voi fi numit sublocotenent cu data de 18 octombrie, data la care trecusem frontiera franco-spaniola. Toti evadatii din Franta, elevi ai celor patru scoli militare : Scoala Politehnica, Scoala de la Saint-Cyr, Scoala de Marina si Scoala de Aviatie, sau elevi ai urmatoarelor cinci scoli civile : Scoala Normala Superioara, Scoala de Mine din Paris, Scoala de Drumuri si Poduri, Scoala Centrala din Paris si Scoala Coloniala erau numiti sublocotenenti in aceleasi conditii.

Alti ofiteri ne-au pus intrebari in legatura cu viitoarele lupte din Franta ; le-am spus atunci despre instalatiile pe care le vazusem pe plaja din Lecques, ca si despre vilele de la malul marii. Apoi am semnat inrolarea in Aviatie pe durata razboiului. Din acest moment drumurile lui Fontanet si ale lui Baylé se desparteau de ale mele. Fontanet se inrolase in artilerie si Baylé la tancuri. Evadatii din Franta puteau sa-si aleaga arma in care voiau sa se inroleze. La fiecare sosire din Spania se infiltrau si falsi alsacieni, de fapt spioni germani trimisi de Wehrmacht ; acestia erau impuscati. Luni,4 ianuarie 1944, am parasit tabara de tranzit pentru unitatea 209 din Casablanca. Aici am primit o pregatire militara completa si am asteptat sa fiu trimis la Alger pentru verificarea (dupa Jurnalul Oficial) admiterii mele la Scoala Normala pentru a mi se acorda gradul de sublocotenent.

In timpul sederii la Casablanca am fost sa-l vad pe André Moitessier, var primar cu mama mea ; invatasenm si adresa lui pe de rost. El mi-a spus ca inainte cu cateva luni, Marcel Boiteux, colegul meu de promotie de la Scoala Normala, venise la Casablanca de la Gibraltar. Am stat in aceeasi camera de camin tot anul universitar 1942-1943 si nici unul din noi nu stia ca celalalt era pe cale sa-si intrerupa studiile pentru a se inrola in fortele de lupta franceze din Africa de Nord. Era un semn al secretului pe care trebuia sa-l respecti pentru un asemenea plan. Boiteux traversase Spania doar in doua saptamani, fara sa fie incarcerat de spanioli. Aceasta performanta a realizat-o pentru ca ajutase la traversarea Pirineilor un grup de piloti americani cazuti in Franta ; acesti piloti, odata ajunsi in Spania, si-au contactat ambasada de la Madrid ; Franco nu-i incarcera pe americani, si un membru al ambasadei a venit sa-i ia pe piloti, ca si pe Boiteux, si sa-i conduca mai apoi la Gibraltar. La unitatea 209 l-am cunoscut pe Langlois-Berthelot, care venise din Spania cu acelasi convoi ca si mine si care, fiind admis la Scoala Politehnica in 1943, astepta, ca si mine, plecarea spre Alger. El a locuit in Spania intr-unul din acele « balnearios » pentru ca si-a declarat varsta de 17 ani ; era mai bine informat decat mine despre conditiile traversarii Spaniei. In cele din urma, impreuna cu Langlois-Berthelot, am plecat cu trenul la Alger, instalati confortabil in niste vagoane pentru transportul vitelor…

In Africa de Nord era o imensa armata de soldati americani, englezi si francezi, iar transportul ridica, bineinteles, multe probleme. Dupa mai multe zile si nopti si dupa numeroase opriri, mai ales la Oran, pe care l-am putut vizita putin, am ajuns la Alger pe 16 ianuarie ; am mers la baza 320 unde fuseseram repartizati si, dupa alte numeroase formalitati, care ne-au permis sa obtinem un buletin de identitate definitiv, ne-am asteptat numirea in gradul de sublocotenent, ceea ce ni s-a intamplat pe 3 martie ! Chiar de la sosirea in Alger am mers la Radio-Alger pentru a transmite urmatorul mesaj : « Botul tapirului s-a intors catre cer » ; ma intelesesem cu parintii si cu cativa prieteni ca ceasta propozitie pronuntata la radioul din Alger va fi semnul sosirii mele in Africa de Nord  ; parintii n-au auzit propozitia, dar prietenii au auzit-o, au recunoscut-o si i-au anuntat imediat. In timpul celor sase saptamani cat am stat la Alger am fost sa-l vad pe Georges Darmois, profesor la Facultatea de stiinte din Paris, care era pe atunci in Algeria. Am aflat ,printre altele, caYves Rocard, profesor si el la Facultatea de stiinte din Paris, era de asemenea in Algeria. Urmasem cursurile pe care le tinea la anul intai la Scoala Normala si avusesem cu el, in iulie, un examen oral pentru certificatul de Fizica generala. D-l.Rocard plecase din Franta cu avionul. Era specialist in undele radio si englezii i-au trimis un Lysander care aterizase, in noaptea de 13 spre 14 septembre 1943, pe o pajiste in regiunea Poitiers. Lysander era un mic avion monomotor, de patru locuri : un pilot, un mitralior si doi pasageri. Avioanele Lysander aterizau pe pasunile indicate de cei din fortele de rezistenta, in timpul noptilor cu luna plina sau in cele apropiate. In jur de 640 de persoane au plecat astfel din Franta in Anglia ; acest numar trebuie comparat cu cel al francezilor care au trecut Pirineii : 23.000, si cu numarul celor care au esuat : 7000. Pe langa acestea mai trebuie adaugati si cateva mii de straini.

In timpul celor sase saptamani am fost aproape in fiecare zi la biblioteca Universitatii din Alger. Bineinteles, voiam sa ma intorc la Scoala Normala dupa razboi pentru a-mi termina studiile, si nu voiam sa uit matematicile pe care incepusem sa le asimilez. La biblioteca am studiat si am redactat demonstratia teoremei lui Hadamard asupra repartitiei numerelor prime si am inceput sa studiez numerele transcendente. De altfel, am cumparat la Alger una din putinele lucrari stiintifice pe care le-am gasit : cele trei volume de Mecanica Cereasca ale lui Henri Poincaré. La Alger mi-am vizitat unchiul, Albert Fabry si matusa ; locuiau pe strada Claude Bernard intr-o vila cu o buna panorama asupra orasului ; au fost foarte primitori si am dormit mai multe nopti la ei. La inceputul lui martie, si eu si Langlois am primit gradul de sublocotenent, odata cu solda corespunzatoare si, pe 3 martie, am luat iar trenul spre Casablanca parcurgand drumul, la fel de lung, intr-un vagon de calatori. Ajunsi la Casablanca, am fost incorporati la Centrul de Pregatire a Personalului Navigant, impreuna cu douazeci de tineri elevi-ofiteri francezi ; trebuia sa formam urmatoarea promotie admisa sa efectueze stagiul de instructie pentru a face parte din personalul navigant al Aviatiei. Am ramas la Casablanca pana pe 12 aprilie.

6. Marrakech

Pe 13 aprilie toti stagiarii, doi sublocotenenti, eu si Langlois, plus douazeci de elevi-ofiteri am ajuns la Marrakech la Scoala de Formare a Personalului Navigant. Comandantului scolii i s-a parut anormal ca Langlois si cu mine fuseseram numiti sublocotenenti fara a fi fost niciodata soldati. Ne-a spus deci ca vom locui si vom lua masa impreuna cu elevii-ofiteri. Pe noi nu ne deranja faptul de a dormi intr-o sala mare cu paturi suprapuse ; dar pentru masa trebuia sa asteptam la coada, cu gamela, pana ajungeam la soldatii marocani care ne serveau. Acesti soldati erau surprinsi sa vada la coada doi ofiteri alaturi de elevii-ofiteri, care erau inca soldati. Credeau ca suntem pedepsiti, iar noi ne simteam cam jenati, asa ca dupa trei zile ne-am scos galoanele de sublocotenenti. Situatia mi se parea foarte dezagreabila si i-am propus lui Langlois sa mergem sa i-o explicam comandantului ; intrucat el a refuzat, m-am dus singur si comandantul a recunoscut ca a facut o greseala si ne-a instalat la ofiteri, unde urma sa dormim si sa luam masa la popota.

La scoala din Marrakech alesesem sa-mi iau brevetul de navigator. In vederea asta urmam cursuri teoretice pe care instructorii le considerau de nivelul claselor de Matematici speciale, dar care erau mai degraba de scoala generala. In acelasi timp efectuam zboruri, fie ca elev navigator, fie ca pasager, pentru ca, pentru a obtine brevetul de navigator, trebuia sa efectuezi 100 de ore de zbor. Avioanele pe care zburam erau Leo 45 sau Cessna. Viata la baza aeriana era ieftina si 90% din solda erau bani de buzunar. Astfel, in fiecare luna, dupa ce ne luam solda, mergeam in grup sa luam masa la hotelul Mamounia, foarte luxos si cunoscut in lume ; Churchill venea acolo sa-si petreaca cateva zile si sa se odihneasca ; masa era excelenta, dar si pretul pe masura. Intr-o zi am avut ocazia sa-i reintalnesc pe Fontanet si Baylé si sa-mi petrec cu ei o zi la Mogador, devenit apoi Essaouira ; plecasem fara permisie, pe care n-as fi obtinut-o probabil, si mi-am dat seama la intoarcere ca eram inscris pe lista zborurilor din ziua aceea ; dar bunavointa camarazilor si intelegerea unui instructor m-au scapat de o sanctiune. Spre sfarsitul stagiului, Langlois efectua un zbor ca pasager cu un elev pilot ; acesta a ratat aterizarea si au murit amandoi. Impreuna cu alti cinci prieteni ai lui Langlois, i-am purtat sicriul pana la cimitirul din Marrakech. Pe data de 18 august am terminat stagiul ; am terminat primul, ceea ce nu a fost prea greu, si am primit brevetul de navigator.

Trebuia sa fac dupa aceea un stagiu de specializare si am ales bombardierele grele, pentru care stagiul se efectua in Marea-Britanie. Am plecat deci la 20 august, impreuna cu noii detinatori de brevet care alesesera bombardierele grele, la depoul din Baraki, aproape de Alger. Ne-am imbarcat la Alger la data de 7 septembrie (1944) cu destinatia Anglia. Am navigat in convoi si am ajuns la Greenock, in Scotia, aproape de Glasgow, pe 14 septembrie.

7. Marea-Britanie

Am petrecut cateva zile aproape de Londra intr-un centru de tranzit numit « Patriotic School ». La Londra l-am intalnit din intamplare pe pilotul generalului Leclerc, care mi-a trimis a doua zi la Paris prima scrisoare pe care am putut-o adresa parintilor de la plecarea mea din Franta. Tot la Londra, la data de 25 septembrie 1944, mi-am cumparat o carte de matematica : « A course of Modern Analysis » de Whittaker si Watson ; in timpul sederii in Marea-Britanie i-am studiat cu multa atentie continutul, mereu cu gandul la intoarcerea la Scoala Normala. De asemenea, tot in timpul sederii in Marea-Britanie, am scris un articol despre aplicatiile fractiilor continue la formarea numerelor transcendente ; relatiile intre Franta si Anglia fiind restabilite, i- am trimis articolul tatalui meu, care l-a prezentat « Revistei Stiintifice » in care a si fost publicat.

Dupa Londra, am fost trimis intr-un centru la Filey, apoi la Dumfries, in Scotia, la « Advanced Training Unit », unde am ramas de la 10 octombrie pana la 4 decembrie. Dupa aceea am fost mutat la Lossiemouth, tot in Scotia, la centrul numit « Operational Training Unit », unde am ramas de la 2 ianuarie 1945 pana la 9 martie. In acest centru, echipajele erau formate si zburau noaptea. Lossiemouth e situat la 58° latitudine nord, si era iarna ; noaptea incepea deci devreme, ceea ce era bine pentru zborurile de noapte. Navigatorii zburau si ca piloti secunzi, cu alte echipaje. Zburam astfel intr-o noapte cu un echipaj englez cand, la aterizare, trenul de aterizare s-a rupt si avionul a luat foc in urma frecarii cu pista ; toti englezii au reusit sa iasa prin iesirile de salvare, ceea ce eu n-am reusit, toate fiind inconjurate de flacari ; avionul, un Wellington, era construit dintr-o structura de aluminiu infasurata in panza ; strapungand panza dintre tijele de aluminiu si fiind mai subtire, am reusit sa ies si sa-i aud pe membrii englezi ai echipajului cum se intrebau ce se intamplase cu « french navigator » ; eram cu totii teferi, dar camarazii, vazand avionul arzand, erau convinsi ca eram morti.

La 9 martie, echipajele din Lossiemouth au fost trimise la o noua baza pentru a se deprinde cu zborul pe avioanele Halifax, cu care trebuia sa zburam pe timp de razboi. La 5 mai 1945 am ajuns la grupul Guyenne, unul dintre cele doua grupuri de bombardiere grele ale Fortelor franceze libere. Am fost primiti cu multa ironie si eram foarte tristi sa incheiem astfel o aventura grea care durase aproape doi ani. Trei zile mai tarziu, Germania semna capitularea fara conditii si razboiul lua sfarsit.

Am efectuat zboruri deasupra Germaniei, am aruncat in Marea Nordului bombele devenite inutile ; la data de 18 iunie 1945, echipajul nostru a participat la parada de pe Champs-Élysées. Plecati de la Elvington in Yorkshire, am zburat deasupra Champs-Élysées la ora stabilita si am revenit sa aterizam la Elvington. In luna iulie am fost incorporat la detasamentul inaintas care trebuia sa pregateasca instalarea grupelor de bombardiere grele Guyenne si Gascogne la baza din Mérignac, aproape de Bordeaux ; de pe aceasta baza, in iunie 1940, generalul de Gaulle zburase spre Londra ! De la Bordeaux am putut sa merg sa-mi petrec cateva zile la Paris pentru a-mi revedea parintii, dupa 21 de luni de absenta. La Mérignac mi-am pregatit ultimul examen care-mi mai lipsea, pentru certificatul de Mecanica rationala.

Trimis la Centrul de Grupare si Administratie a Personalului din Paris, am fost demobilizat la data de 21 octombrie, doi ani si trei zile dupa ce trecusem frontiera franco-spaniola. La 24 octombrie mi-am luat licenta, obtinand diploma de Mecanica rationala, si m-am intors la Scoala Normala pentru a face un al doilea si ultim an.

Text tradus de Marius Vasile